Ori de cate ori incerc sa adun un grup mare de oameni pentru o iesire in oras sau mers pe undeva, ma lovesc de diferite raspunsuri : unele sincere, altele caraghioase si profund jignitoare pentru mintea mea creativa. Recunosc ca si eu am partea mea de scuze penibile, cand mi-e lene sa imi misc fundul pe undeva, dar imi dau seama ca nu e ok ce fac, invitatia imi e trimisa cu drag si de lene pierd o intalnire cu un prieten si poate si o experienta placuta.
Asadar sunt in process de schimbare, apreciez oamenii care ma invita si incerc sa le intorc invitatia fiindca mi-e dor sa-i vad si sa vorbim de-ale noastre. Cu un strop de paranoia ( fiindca m-am nascut sub o zodie dificila, nu de alta) nu apreciez scuzele de genul “daca vine/nu vine cutarescu eu nu am chef”, “dar ce o sa facem acolo, cat stam, cine canta, cum arata locul, cat e berea, si daca nu-mi place unde merge, samd”, ajung sa regret faptul ca l-am invitat.
Prefer sinceritatea de 1000 de ori, dar a nu se confunda cu aroganta, exemplu: cand practici un joc destul de bine si niste prieteni amatori sau chiar incepatori te invita la un meci intr-un local sportiv, cum ar fi sa refuzi fiindca tu esti prea bun pentru ei, si jucand cu acestia te-ai plictisi? Daca asta este parerea ta si de fel esti un om onest, spui direct lucrurile astea amatorilor care de fapt vor sa petreaca timpul cu tine, chit ca jucati sau beti un suc. Daca tot ai fost invatat sa ii sincer, lucru laudabil de altfel, presupun ca esti indeajuns de luminat ca sa invelesti intr-un ambalaj frumos, nu?
Franchetea si aroganta sunt doua lucruri diferite insa au lucruri in comun, dar cu aroganta ii indepartezi pe ceilalti de langa tine, pe cand franchetea ii aproprie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu